Martie 2006 – Laboratorul European de Anticipare Politică (LEAP) publică o analiză a pieţelor financiare şi prognozează o criză majoră iminentă, care va fi declanşată de spargerea „balonului” imobiliar din Statele Unite ale Americii.
Primăvara 2007 – Piaţa imobiliară din SUA se prăbuşeşte. Veniturile băncilor şi firmelor de leasing imobiliar scad în asemenea măsură încât giganticul sistem bancar american ajunge în criză de lichidităţi. Banca Federală pompează o sută de miliarde de dolari, dar criza este departe de a fi depăşită; dimpotrivă, se propagă spre marile bănci europene. Banca Centrală Europeană disponibilizează şi ea aproape o sută de miliarde de euro. Este doar începutul. Pe toate bursele, acţiunile sunt în scădere şi nu se ştie până când şi până unde, respectiv cât de jos vor ajunge.
Vara 2007 – Inconştientă şi/sau iresponsabilă, România rămâne impasibilă: liberalii se luptă cu democraţii, iar primul ministru, Călin Popescu Tăriceanu, vorbeşte despre „oportunitatea” ivită pentru români de a cumpăra case ieftine în Florida, deoarece doar „ei” sunt în criză, pentru noi veghează dânsul.
24 iulie 2007 – La Bucureşti, leul atinge recordul: 1 euro = 3,12 lei; românii contractează frenetic credite.
2008 – Produsul Intern Brut (PIB) al lumii scade, pentru prima oară după al doilea război mondial. Deşi în România PIB creşte cu 8%, analiştii consideră Europa de Est ca fiind „zonă de risc maxim”. Pericolul major pentru întreaga regiune rezidă în prăbuşirea influxurilor de devize, ceea ce – pe fondul importantelor deficite de cont curent – poate provoca falimente naţionale.
Deficitul bugetar îşi accelerează creşterea: de la 1,3% din PIB – în 2004, la 2,6% – în 2007 şi 5,3% – în 2008!
Noiembrie 2008 – Începând din acest moment, toate cele trei surse majore de valută ale României – exporturile, investiţiile străine şi banii „căpşunarilor” – se prăbuşesc la mai puţin de jumătate, iar creditele devin prohibite. În plus, România este incapabilă să absoarbă fondurile europene.
Decembrie 2008 – Valentin Lazea, economist şef al BNR, declară: „Imposibilitatea finanţării contului curent este cel mai mare pericol pentru România, faţă de toate celelalte pericole potenţiale, care ar fi reducerea creşterii PIB, creşterea şomajului, inflaţia crescută şi stag-narea creditării. Statul nu trebuie să contribuie la adâncirea deficitului”. Imposibilitatea finanţării deficitului de cont curent înseamnă crah, faliment naţional. Este evident că 1. ţara trebuie să-şi reducă deficitele şi 2. are nevoie de bani, respectiv de finanţări externe, pentru a nu intra în incapacitate de plată.
Februarie 2009 – Faţă-n faţă cu criza, guvernul Boc debutează în aceeaşi notă de optimism în care şi-au încheiat mandatul liberalii: refuză să accepte riscul unei crize majore în România şi construieşte un buget care prevede pentru anul 2009 o creştere cu 2% a PIB şi cu 18% a veniturilor bugetare, faţă de 2008. Alocă bani pentru tichete de vacanţă, pentru renovarea a 1152 de biserici, pentru majorarea pensiilor şi a alocaţiilor pentru şomeri. În aceeaşi notă de „luciditate”, preşedintele Traian Băsescu declară: „Să nu mai aud de FMI! România nu mai are nevoie de FMI!”.
Martie 2009 – Preşedintele Băsescu începe să se trezească: „România are nevoie de FMI, dar numai de un acord – pentru bonitate – nu şi de banii Fondului.”
Aprilie 2009 – Guvernul Boc face cea mai rapidă rectificare bugetară din istoria României, acceptând că în anul 2009 va fi „creştere zero” a PIB. Tot mai treaz, preşedintele Băsescu admite că România are nevoie şi de banii FMI, dar „numai ca plasă de siguranţă”.
Mai 2009 – FMI spune că PIB-ul României va scădea cu 2% în 2009.
Iunie 2009 – Guvernul Boc face a doua rectificare a bugetului naţional, în conformitate cu prognoza experţilor FMI. Preşedintele Băsescu declară că „România va folosi banii de la FMI, dar numai pentru consolidarea rezervei BNR şi pentru investiţii în infrastructură; în niciun caz pentru pensii şi salarii!”.
Vara-toamna 2009 – Deşi România se adânceşte în criză, guvernul Boc cheltuie sume uriaşe pentru a mitui electoratul, în vederea realegerii lui Traian Băsescu. Obiectivul politic este atins, dar deficitul bugetar ajunge la 5,5%, iar PIB scade cu 7,8%.
Ianuarie 2010 – Campania electorală a trecut, vine decontul. Dacă în 2009 a ajutat pe cineva, guvernul Boc a ajutat băncile (90% sunt cu capital străin); totuşi, acestea nu dau credite. Sectorul privat suferă, se comprimă, cel bugetar încă nu.
Martie 2010 – România şi-a dublat datoria publică, dar guvernul foloseşte creditele pentru a plăti pensii, salarii, alocaţii şi – mai ales – clientela politică. În anul 2010, România trebuie să plătească 42 miliarde lei (10 miliarde euro) în contul datoriei publice; în 2011 vor fi 46 miliarde lei. În fiecare lună, datoria publică creşte cu 1 miliard de euro. România a intrat într-o spirală vicioasă, din care nimeni nu pare capabil să o scoată.
Mai 2010 – Guvernul Boc este ca şi dispărut, preşedintele preia negocierile cu FMI şi asumă măsuri disperate de reducere a cheltuielilor bugetare. Ministrul de finanţe recunoaşte că România este în recesiune: PIB va scădea şi în anul 2010. Totuşi, preşedintele Băsescu declară textual: „Îi asigur pe români că Guvernul, Preşedintele şi Parlamentul ştiu ce au de făcut.” (!!!)
În schimb, românii nu mai ştiu ce au de făcut. Poate că le va da Dumnezeu mintea cea de pe urmă.

Anunțuri