image0025

Naşterea nepoatei mele, Noemi Natalia, în maternitatea din Mirandola,  mi-a oferit ocazia de a face o călătorie în nordul  Italiei. Pe timpul vizitei am locuit în Cavezzo, o localitate rurală aflată în apropiere de Modena, oraşul în care s-a născut Luciano Pavarotti. Am fost surprins de faptul că într-o comună care numără 6000 de locuitori, există absolut toate facilităţile necesare unui trai civilizat: drumuri asfaltate impecabil care străbat toate câmpurile, autostrăzi la marginea localităţii, bănci, supermagazine, parcuri, săli de concerte, terenuri de sport, ziare locale. Serviciile publice funcţionează impecabil. La toate instituţiile se intră civilizat, fără aglomeraţie, pe bază de programare  şi fără să fie nevoie de „atenţii” pentru funcţionari. Pe feţele funcţionarilor se poate vedea  că lucrează din plăcere şi fără să  facă diferenţiere între cetăţenii italieni şi cei străini. Administraţia locala din Cavezzo se pregăteste pentru incheierea mandatului. In acest sens  locuitorii  comunei, inclusiv rezidenţii, au primit acasă un raport de activitate al administraţiei locale, pe perioada 2004-2009. Raportul intocmit intr-o formă grafică excelentă, cuprinde absolut toate datele legate de activitatea administraţiei.

La maternitatea unde a născut fiica mea, personalul sanitar este cald şi primitor. Colega de salon a fiicei mele, o italiancă  pe nume Barbieri care a născut un băieţel, intră în vorbă cu noi iar la externare ne strângem mainile şi ne felicităm reciproc. Probabil că există conflicte între români şi italieni, eu insă nu am observat acest lucru.

Sunt mulţi români care lucrează în această zonă, unii se descurcă foarte bine iar alţii, afectaţi de criză, se gândesc să se întoarcă acasă. Dorul de România, dorul de casă, este imens. În interiorul unei Biserici Neoprotestante, amenajate într-o sală de conferinţe din oraşul Mirandola, am văzut tricolorul românesc arborat la loc de cinste.

La Milano, viaţa nu este la fel de liniştită ca şi în localităţile rurale. Pe străzi se circulă agresiv şi pot fi observaţi celebrii cerşetori români. Mi-am dat seama că sunt români deorece evitau să cerşească de la noi. Probabil că au observat  faptul că maşina noastră are număr de înmatriculare de Maramureş – România.

La Consulatul României din Milano, treaba se schimbă radical. Se vede că suntem pe „teritoriu” românesc. Într-o sală de aşteptare cam mohorâtă, se aude în surdină muzica lui Mircea Rusu. Mi-a atras atenţia faptul că multe românce foarte tinere au venit la Consulat la braţul unor italieni foarte bătrâni. Să fie vorba de dragoste adevarată? Eu unul nu prea cred. Pentru a intra în Consulat, un tip întocmeşte olograf o listă de aşteptare. La intervale neregulate de timp dă citire listei şi introduce românii în Consulat în grupuri de câte zece. Nu uită să-i instruiască să păstreze ordinea în instituţie că altfel îi scoate afară. Cei mai „prelucraţi” sunt cetăţenii români de etnie romă. Funcţionarii din Consulat se supără rău dacă vreun român greşeşte la completarea unui formular. Gândindu-se la rezolvarea problemei proprii, nimeni nu îndrăzneşte să le spună că trăiesc bine pe spatele românilor care plătesc impozite  în ţară  şi taxe consulare destul de mari.

Mă întorc în România cu un gust amar, constatând faptul  că totuşi suntem încă foarte departe de Europa.